Dragă tu,
Iţi scriu o scrisoare în care vreau să îţi povestesc
despre frumuseţea ascunsă din fiecare zi. Vreau să vezi un film. “CollateralBeauty”. Poate nu este cel mai reuşit film al anului, nu aş putea spune că m-au
impresionat actorii (Helen Mirren e excepţia), felul în care a fost filmat, iar
unele scene, eu, personal, le-aş fi tăiat. Dar am avut o revelaţie, printre
lacrimi (recunosc, am plâns jumătate din film), la început de an. Dacă ai
impresia că viaţa ta este mizerabilă, du-te la cinema, iar la final, vei
realiza că viaţa ta nu este urâtă deloc. E chiar frumoasă.
Când directorul unei agenţii de publicitate din New York îşi pierde fetiţa, Olivia,
datorită bolii îngrozitoare care începe cu litera “C”, decide să întrerupă
orice legătură cu lumea. Prietenii săi devin din ce în ce mai îngrijoraţi şi
încearcă cu disperare să ajungă la el, dar Howard (Will Smith) refuză orice
contact. El caută răspunsuri, scriind scrisori Dragostei, Timpului și Morții. Mi
se pare una dintre cele mai frumoase şi nebuneşti idei. Să scrii scrisori nu unor
oameni, ci unor concepte. Si m-am întrebat dacă aş ajunge vreodată să scriu
asemenea scrisori, ce le-aş spune celor trei constante ale vieţii noastre? Aşa
cum spune Howard: “Suntem aici să relaţionăm. Dragostea, timpul, moartea. Toate
aceste trei lucruri conectează fiecare fiinţă umană de pe pământ. Tânjim după
dragoste, ne dorim mai mult timp şi ne temem de moarte.”
I-aş scrie Timpului pentru că am nevoie de el, dar probabil
că l-aş certa cumplit. E un grăbit, fuge mereu, în ultima vreme am senzaţia că
şi-a mărit viteza, e nepăsător. Si eu sunt o grăbită dar nu pot să ţin pasul cu
el. Imi cere prea mult, prea repede şi este prea neiertător. Nu îmi place Timpul
pentru că, uneori, aş vrea să îngheţe, în momentele acelea, ale noastre, dar îl
înţeleg. Işi face şi el treaba, deşi, la un moment dat, în film, Timpul spune
că totul este în capul nostru, din ianuarie până în decembrie, de la miezul
noţii până dimineaţa. Timpul nu este promis, este doar o clipire, o amintire, o
dorinţă, un dar. Si, după cum se dovedeşte, Moartea este mult mai vitală decât
Timpul. Morţii nu i-aş scrie, ci, în schimb, i-aş trimite o poză cu un domino
lung lung, infinit (aş vrea) şi spiralat, ca cele pe care le face Howard în
film. Nu cred că aş putea să îi spun ceva, de frică să nu o supăr, deşi ştiu că
într-o zi o voi cunoaşte şi nu va fi bătrânica simpatică din film. Dar, Helen
Mirren, mi-ar place să fii tu, în pantaloni de piele şi cu unghiile albastre.
Nu i-aş scrie Dragostei pentru că este singura “de
ce”, este motivul pentru tot şi nimic, este peste tot, în fericire şi suferinţă
şi eu am acceptat acest lucru. Nu mai am nimic să îi spun acum, dar, poate mă
răzgândesc într-o zi.
Du-te să vezi filmul şi, poate, vei vrea să scrii şi
tu scrisori. Să scrii universului şi stelelor, să le rogi, să le cerţi, să le
iubeşti, să descoperi frumuseţea “colaterală” a fiecărei zile. Este acolo,
crede-mă. Trebuie doar să o vezi.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu